Belly Dance
Cuvantul Bellydance, dans din buric, provine de la cel francez “Dance
du ventre” datorat primului contact avut de civilizatia europeana
(franceza) cu acest tip de dans, in timpul Invaziei lui Napoleon in
Egipt. Belly Dance (in lb engleza) mai este cunoscut si sub denumirile
de “dans oriental”, raqs sharqi (in araba: رقص شرقي care inseamna
dansul din Est) ori çiftetelli in Turcia si Grecia (in lb greaca:
τσιφτετέλι).
Titulatura “dans din buric” este doar una simbolica intrucat acest dans
implica toate partile corpului cu accent pe solduri si zona pelviana.
Majoritatea miscarilor implica izolarea diferitelor parti ale corpului
: solduri, umeri, piept, stomac, etc. Belly dance imbraca diverse forme
(ca stil si costume) in functie de tara si de regiune iar noi stiluri
(ex tribal) au fost inventate in Occident datorita popularitatii sale
internationale.
Stilul Raqs sharqi ( رقص شرقي) este si cel mai cunoscut europenilor,
fiind interpretat in multe cabarete si restaurante cu profil oriental,
din intreaga lume, de catre femei. Acelasi dans poate fi executat si de
barbati, ca dans individual sau colectiv, adesea improvizat, desi
dansatorii de elita au o coregrafie dinainte stabilita.
Raqs ballady, (in araba: رقص بلدي; literally, dans folcloric/din
popor) este un stil folcloric adus de triburile arabe stabilite in
Egiptul de Sus, fiind astazi folosit de barbati si femei la diverse
ocazii festive si petreceri(de ex nunti) in tarile din Orient.
Radacinile dansului oriental sunt atat de adanci incat se pierd in
negura timpului. Exista mai multe teorii cu privire la autenticitatea
dansului si originile acestuia, insa disputele raman deschise.
Una din teorii sustine ideea ca miscarile scurte ale soldurilor si
contractile musculare deliberate isi au originea in dansul fertilitatii
adesea executat ca o recreere simbolica a nasterii in cadrul
ritualurilor de venerare a unor zeitati ale fertilitatii. O alta idee,
des vehiculata alaturi de prima, in special in scolile de dans oriental
este aceea ca dansul a fost initial interpretat de femei pentru femei
ca exemplu de miscari ce usureaza nasterea. O a treia teorie sustine ca
belly dance a fost dintotdeauna o forma de distractie, unii istorici
sustinand ideea ca reprezentarile egiptene ale miscarilor dansatoarelor
antice seamana foarte mult cu acest stil de dans.
Toate aceste teorii au o baza reala insa nici una nu prevaleaza, motiv
pentru care se considera ca toate ar fi contribuit la dezvoltarea
dansului oriental de astazi.
Dansul oriental a fost popularizat de triburile nomade de tigani care
migrand din India si trecand prin Afganistan, Persia, Turcia ori Egipt
si Nordul Africii ofereau aceasta forma de divertisment comunitatilor
locale pentru a se putea intretine. Belly dancing a devenit astfel
foarte popular cu precadere in Turcia si Egipt.
Dupa 1453 tigancile stabilite in Istanbul au inceput sa fie solicitate
pentru amuzamentul doamnelor motiv pentru care era absolut necesar ca
artistii sa fie de sex feminin. Dansatoarele si muzicienii numiti
chengis au construit un stil aparte (miscari complexe ale soldurilor,
scuturari, o anumita mimica a fetei, dansul cu val si cymbal pt degete)
preluat in mare parte in dansul oriental actual.
In Egipt, tigancile numite ghawazee dansau la festivitati, nunti, in
cafenele si piete. Repertoriul lor era variat bazat pe muzica si dans
cu val, bete, sabii si lumanari. Aceste manifestari erau tolerate
deoarece aduceau venituri frumoase din taxarea artistilor dar in final
“reclamatiile” religioase la adresa lor au prevalat laturii pecuniare
iar reprezentatiile ghawazee au fost interzise in Cairo in 1834. Intre
1849-1856 interdictia a fost ridicata dar sanctiunea dansului in public
ramane, motiv pentru care acesta se muta in interior luand nastere
stilul oriental-cabaret.
Lumea occidentala a avut primul contact cu acest dans in 1798 in
timpul invaziei naopleoniene din Egipt, cand trupele franceze au
intalnit dansatoarele Ghawazee si apoi rafinatele Almeh. Ulterior belly
dance a fost popularizat in timpul epocii romantice din sec 18-19 cand
artistii orientalisti incep descrierea unor imagini romantice a vietii
de harem din Imperiul Otoman. In aceeasi perioada dansatorii orientali
isi incepusera reprezentatiile in Europa cu ocazia targurilor
internationale. Popularitatea dansului va creste vertiginos o data cu
Targul Mondial de la Chicago din 1893 si publicitatea creata in jurul
unei dansatoare cu numele “Little Egypt”. Little Egypt a atras un val
de controverse, miscarile sale fiind imitate atat de extrem si lasciv
de diferiti impostori incat s-a vazut silita sa protesteze impotriva
celor care ii transformasera arta in vulgaritate. Fanteziile insa au
continuat fiind imediat preluate de romancieri si Hollywood. Astfel,
merita mentionate: scriitoarea franceza Collette care declara autentice
propriile sale interpretari ale dansului si dansatoarea pseudo-
javaneza Mata Hari (origine reala: olandeza)-dovedita a fi spion german.
Costume
In Occident costumul cel mai cunoscut este bedlah a carui creatie apartine pictorilor orientalisti din epoca victoriana si fanteziilor legate de viata in Harem prezente in vodeviluri si filmele de la sfarsitul secolului trecut, neavand foarte multe in comun cu rochia autentica orientala. Bedlah este compus din sutien sau top bogat ornamentat cu paiete, franjuri, margelute, broderii sau banuti, o centura de sold si ea similar impodobita si fusta ori salvari. Centura poate fi separata ori cusuta de fusta.
In Egipt, incepand cu 1950 s-a interzis costumul care nu acopera mijlocul, motiv pentru care dansatoarele foloseau o singura piesa vestimentara (rochie) stramta decupata strategic in anumite zone, ulterior acoperite cu materiale in culoarea pielii. In situatia in care se recurge la bedlah, mijlocul este acoperit cu un gen de body transparent, ori semitransparent din lycra, dantela, plasa, etc . Traditional, dansatoarele egiptene dansau desculte insa astazi majoritatea poarta pantofi
Intrucat aceasta prohibitie nu exista in Liban ori Turcia, bedlah este vestimentatia cea mai populara, costumele fiind mult mai stralucitoare si “jucause” reflectand si stilul de dans (in special in Turcia).
Dansul oriental poate fi insotit adesea de mici ajutoare care sa-i confere mai multa spectaculozitate: sagat (mini talgere de deget), carja pt stilul saidi, val, sabie, shamadan (candelabru cu lumanari ce se fixeaza pe cap), bete de foc, tamburina, evantai, serpi etc
Stilul de dans
Cele mai importante miscari sunt scuturarea soldurilor constand in crearea unor vibratii puternice, miscarile unduitoare ale bratelor, folosite pentru a incadra corpul dansatoarei si a-i conferi mai multa flexibilitate si expresivitate, miscari verticale ale soldurilor(sus-jos) si ondulatiile inainte si inapoi, bazate pe miscari ale pieptului(fata-sus-spate-jos si invers) creand impresia unei calatorii pe camila.
Exista multe stiluri de belly dance insa formele traditioanle se bazeaza pe Balladi(popular) si Sharqi, un stil izvorat din primul insa perfectionat in Egipt de Samia Gamal, Tahiya Karioka, Naima Akef, si alti dansatori promovati de industria filmului egiptean. Stilul lor a fost dus mai departe in anii ’60-’80 de artisti ca Sohair Zaki, Fifi Abdou, si Nagwa Fouad. Dansul insa a continuat sa evolueze, incluzand elemente de balet, tehnica initiata de Nelly Mazloum, Mahmoud Reda si perfectionata de renumita dansatoare egipteana Dina (considerata o incununare a artei dansului oriental dar adesea criticata pentru tinutele sale extrem de provocatoare).
Desi Egiptul este vazut ca patrie a dansului oriental, dansatoarele nu sunt bine privite aici, aceasta profesie nefiind considerata una respectabila. Anumite miscari sunt interzise la fel ca si dansul pe podea (varianta mult mai grea, implicand miscari energice ale corpului sprijinit pe sol)
Belly Dance-ul din Grecia, Turcia si Cipru a fost influentat de arabi inainte de cucerirea otomana. Legislatia turca nu impune restrictii dansatorilor iar rezultatul consta intr-o diferenta marcanta de stiluri. Stilul de dans egiptean se remarca prin eleganta si usoara timiditate in timp ce stilul turcesc este unul jucaus si dezinhibat. In Turcia multi dansatori si muzicieni profesionisti sunt in continuare de etnie “romani”. Dansatorii turci sunt recunoscuti pentru vitalitate, tehnicitate si folosirea sagatului–ului (considerata o incununare a artei lor) iar ritmul este diferit. Dansatori turci renumiti: Tulay Karaca, Nesrin Topkapi, Birgul Berai, Didem.
Belly dance-ul si sanatatea
Dansul oriental este mai recent una din alternativele gimnasticii aerobice fiind un exercitiu mai usor, potrivit pt toate varstele cu un impact pozitiv in circulatia sanguina si prevenirea osteoporozei la persoanele in varsta. Majoritatea miscarilor implica izolarea unor zone ale corpului imbunatatind flexibilitatea trunchiului si tonificand muschii abdominali. Dansul cu valul intareste partea superioara a corpului bratele si umerii, in timp ce sagat imbunatateste mobilitatea falangelor. Miscarile de solduri intareste muschii picioarelor si muschii lungi ai spatelui. Numeroase materiale video stau la dispozitia doritoarelor de a fi in forma printr-o metoda multa mai placuta decat clasica gimnastica de intretinere.
Scurta cronologie
1798 – primul contact al europenilor cu belly dance in Egypt in timpul invaziei napoleoniene
1834 – reprezentatiile Ghawazee sunt interzise in Cairo iar triburile de tigani se stabilesc in Sudul Egiptului.
1893 - Belly dance este introdus occidentalilor la Targul Mondial de la Chicago de dansatoarea “Little Egypt”
1899 - termenul "raqs sharqi" este atestat in limba engleza ca “belly dance” prin traducerea cuvantului francez Danse du veintre
1926-
Desi dansat deja in toata lumea, in Egipt “epoca de aur” a dansului
oriental este atinsa la mijlocul sec 20 . In 1926 Badia Masabny,
actrita si dansatoare libaneza deschide in Cairo clubul de noapte
“Casino Badia” .
1987 Nov 18 - guvernul egiptean opreste
eliberarea de licente pentru dansatoarele orientale considerand ca
belly dancing-ul a devenit o vocatie “prea aglomerata”. “ E pur si
simplu o chestiune de numar” afirma ministrul cultelor de la acea data.
2003 – dansul executat de dansatoare straine este interzis in Egipt
2004
Sep - Belly dancing a fost restrictionat si chiar interzis in anumite
zone, este ridicata restrictia privind dansatoarele straine, in timp ce
dansatorii egipteni continua sa fie ofensati de videoclipurile “la
moda” ale unor pseudo-profesionisti cu o tehnica precara si miscari cu
puternice conotatii sexuale.
Sursa: vechiul blog "Egiptul prin ochii mei"
articolele integrale insotite de video si alte articole despre dansul oriental & istoria acestuia aici...
Dansul Saidi
Dansul Saidi provine din Sudul Egiptului (Egiptul de Sus) fiind un dans vesel si foarte energic al taranilor egipteni. Dansatorii folosesc unul sau doua bete, original fabricate din bambus. Exista doua tipuri de Saidi: Raks Assaya si Tahtib.
Cuvantul Tahtib, insemnand dansul cu bete, era initial un gen de conflict cu bete intre barbati pentru a-si demonstra forta. Tahtib impreuna cu Sebekkah erau primele stiluri de lupta din Egiptul Antic, fiind consemnat inca din perioada faraonica pe peretii templelor. Familiile regale erau instruite in forme mult mai avansate, inca de la varste fragede pentru a se putea apara de atentate. Nu exista consemnari asupra modului in care a aparut acest gen de arte martiale, singurele scrieri referindu-se la Faraonul Menes care a unificat Egiptul si a carui dorinta era crearea celei mai puternice armate din lume. In acest sens el va invita experti militari din intreaga lume antica pentru a-i instrui armata. Acest gen de antrenamente a condus la crearea unui stil de lupta complex cu reguli si tehnici proprii.
Elemente din Tahtib se regasesc si in alte arte martiale ale lumii: Eskrima, KungFu-ul “Sprancenelor albe”(numit Bak Mei), Pencak Silat, Krav Maga, Muay Thai, Hwa Rang Do, Ninjitsu, Capoiera. In plus el este legat cultural de muzica si dans, asemanator Capoierei Braziliene ori Silat-ului Indonezian.
Luptele cu bata erau folosite adesea in solutionarea unor dispute intre familiile rivale ale taranilor egipteni. Asa cum mentiona in sec 19 renumitul orientalist Edward Lane: "Nebboot (batul/bata) este o arma formidabila adesea observabila la taranul egiptean care o poarta cu el in calatorii”.
De-a lungul timpului Tahtib a devenit doar un dans folcloric al barbatilor, batul fiind vazut drept un simbol al masculinitatii. Cu toate acestea exista si o versiune feminina a dansului, mult mai usoara, mai eleganta si mai putin agresiva dezvoltata pe marginea dansului oriental. Aceasta este insa mult indepartata de Tahtib. Batul folosit e mai usor si subtire, avand adesea forma unei carje, frumos ornamentate.
Tahtib ca forma artistica incorporeaza latura razboinica, aspectul estetic si placerea jocului. Dansul este popular la orice ocazie festiva: nunti, petreceri de bun venit, festivaluri ale recoltei. Stilul de dans Tahtib executat pe scenele din Orient, in cadrul unei coregrafii bine studiate, difera de natura salbatica a jocului, observabila in cadrul festivalurilor sau a altor adunari sociale.
Batul, numit Asa, Asaya sau Nabboot este lung de 1,2 m si- manuit cu forta de dansatori, in jurul corpului, in opturi largi- determina o deplasare a aerului cu un suerat perceptibil in audienta. O alta forma a dansului este executata de pe cal si se foloseste un bat mai lung, de 3.7 m.
Varianta Raks Assaya este dansata de barbati si/ori femei si este o versiune mult mai acrobatica a manuirii batului.
Dansul femeilor cu carja poate include printre elemente: balansarea acesteia, rotirea ei in jurul capului, alternand cu scuturari ale pieptului si soldurilor. Carja femeilor este mai scurta decat batul folosit de barbati pentru a le conferi un control usor asupra ei. Varianta Saidi feminin este adesea vazuta ca o parodiere a dansului masculin intrucat dansatoarele folosesc batul intr-o maniera sagalnica, aventuroasa omitand lupta. Cateva miscari amintesc de Tahtib si uneori barbatii imita stilul femeilor.
Saidi poate fi dansat in duet, in grup de femei si barbati, ori solo. Costumul traditional al barbatilor consta in: pantalon, 2 galabii cu maneci largi rascroite la baza gatului si un fular/esarfa lunga infasurata in jurul capului (gen turban). Femeile poarta o rochie populara (Beledi) cu o centura sau o esarfa legata in jurul soldurilor si val pe cap.
Muzica pentru Saidi este cantata la instrumente traditionale: Tahvol (toba mare ) Rababa (stramosul viorii), Mizmar (un gen de trompeta lunga specifica) si alte instrumente de percutie (dumbek, tabla beledi). Ritmul este si el unul special (4/4) si se numeste Makloub.
articolul integral si video pe vechiul blog "Egiptul prin ochii mei" -Saidi
Tanoura si Dansul Dervishilor sufisti
Ordinul Dervishilor Mawlawi cunoscuti sub numele de Dervisii rotitori” este o fratie a sufistilor (mistici musulmani) fondata in Konya, Turcia de catre poetul sufist persan Jalal ad-Din ar-Rumi (1273), a carui titlu Mawlana ("invatatorul nostru") va da si numele ordinului. In timpul Imperiului Otoman acest ordin s-a raspandit in toata lumea musulmana avand mai multe centre conectate cu cel principal din Konya. Sediul central se va muta din Konya in Aleppo, Siria in 1925 apoi la Damasc iar in 1929 Ordinul Mawlawi va veni in Cairo si se va instala la picioarele Citadelei, langa Moscheea Sultanului Hassan.
Cuvantul persan darwish (in trad lit. “pragul usii”) acceptat in araba si turca (dervish) descrie de fapt sufistul aflat la poarta iluminarii. Unii considera ca originea cuvantului sufi este data de pelerinele din lana ale acestor asceti in timp ce altii il asociaza cu grecescul “sofos” = intelepciune. Cuvantul Sama care in lb araba inseamna a asculta era o practica sufista de a asculta muzica si cantari care sa apropie misticul de Dumnezeu. Dervisii Mawlawi combinau sama cu dansul. Unii dintre ei cereau ca la propriile funeralii sa nu existe bocitori ci sesiuni Sama care sa le celebreze intrarea in viata eterna.
Se spune ca semnificatia filosofica a rasucirii provine de la povestea comerciantului care murmurand numele lui Dumnezeu si incepand sa toarca lana realizeaza ca numai o miscare continua poate crea un fir uniform si orice gest neuniform poate rupe firul, aceasta fiind nu doar o explicatie a vietii si a existentei ci si o trezire intr-un plan mult mai inalt al constiintei.
Dansul Dervisilor este un exemplu de dans pur, ritualul facand parte dintr-o ceremonie musulmana numita “Zikr” al carui scop este glorificarea Divinitatii si cautarea perfectiunii spirituale.
Dervishii poarta deasupra hainelor o pelerina neagra (khirqah) simbolizand mormantul si o caciula inalta din par de camila (sikke) reprezentand piatra de mormant. Pe dedesubt se afla hainele albe de dans constand intr-un gen de fusta cloche larga(tannur) si o vesta scurta (destegül). In timpul dansului, in momentul “inaltarii” dansatorii isi arunca vesmintele negre ale mormantului aparand in albul iradiant si stralucitor al reinvierii. Liderul ordinului va avea ca semn distinctiv o esarfa verde infasurata la baza palariei.
Zona de dans este circulara si totul e asezat in functie de un plan central simbolizand Universul. Semnificatia filosofica a rotirii in cerc se bazeaza pe ideea de ciclicitate: lumea incepe intr-un anumit punct si se incheie in acelasi punct , de aceea dervisii stau in cerc ascultand muzica , apoi se ridica incet, si se misca usor pentru a-l saluta pe invatator. Dervishii isi incep sama plimbandu-se de trei ori in jurul semahanei (zonei de dans) dupa care, isi arunca mantiile negre ce reprezinta mormantul pentru a tasni in hainele albe in aceeasi maniera in care sufletul lor va parasi aceasta lume. Ei isi pastreaza spatiile individuale si incep sa se invarta ritmic. Isi dau capul pe spate ridicandu-si palma dreapta ca simbol al daruirii si acceptarii , al relatiei pamant-ceruri. Ritmul muzicii se accelereaza iar ei se rotesc din ce in ce mai rapid, moment in care dansatorii intra in transa in incercarea de a-si pierde identitatea si a se uni cu Cel Atotputernic. Apoi, se aseaza, se roaga si reiau dansul. Ceremonia se incheie cu o rugaciune si o procesiune.
In timpul dansului, dervishul sufist poate fi vazut pronuntand un dhikr care este o repetitie a "la illaha illa'llah" (nu exista alt dumnezeu decat Dumnezeu) dar adesea el va repeta doar "Allah"(Dumnezeu) stiind ca omul poate muri in orice moment si astfel dorind ca numele Lui sa fie mereu pe buzele si in inimile lor.
Dansul dervisilor este originea unui dans folcloric foarte cunoscut in Egipt: Tanoura.
El este executat in mare parte de dansatori si nu de credinciosi sufisti, desi exista si sufisti calatori care danseaza intr-o maniera mai mult sau mai putin traditionala.
Tanoura ca dans folcloric si-a pierdut din semnificatiile si ritualurile religioase. Cu toate acestea, dansul continua sa transmita mesaje profunde legate de relatia cer, pamant, om si Dumnezeu.
Dansatorii poarta costume colorate iar rotirea fustelor lor multicolore creeaza iluzia unui caleidoscop al sentimentelor umane in interiorul cercului vietii si al Universului. Acoperirea fetei in timpul dansului simbolizeaza detasarea dansatorului de lume si intoarcerea la spiritualitate in timp ce noile accesorii luminoase(beculete, adaugate costumului relativ recent) dau o noua dimensiune ideii de renastere.
Dansatorul se va invarti gratios la infinit manipuland cu dexteritate fustele multicolore in ritmul tobelor si fluierelor, intr-un spectacol magic de sunet si culoare menit a fermeca audienta.
Articolul integral si video pe blogul vechi "Egiptul prin ochii mei"-Tanoura